Asa sa nascut ciobanescu carpatin

 

Cainele este primul animal care s-a lasat domesticit de om, ramanandu-i pentru totdeauna prieten…

citeste mai mult

Cainele este primul animal care s-a lasat domesticit de om, ramanandu-i pentru totdeauna prieten credincios.
De-a lungul timpului au fost avansate diferite teorii privind originea cainelui. Dintre canide, cele mai apropiate rude ale cainelui care au supravietuit erelor geologice, intalnite si astazi sunt Lupul – Canis lupus, sacalul – Canis aureus si Vulpea – Vulpes vulpes. Fiecare dintre aceste specii, precum si altele (ex. hiena) au fost considerate la un moment dat ca potential stramos al cainelui domestic. La ora actuala, cea mai plauzibila si sustinuta de dovezi materiale este teoria descendentei din lup. Cainele si lupul au comportament si caracter asemanator, simt ierarhic, compatibilitate genetica si biologica. Cel mai vechi caine domesticit – Canis fam.Putiatini – a trait acum 18 mii de ani si era utilizat pentru paza si la prinderea vanatului. Din aceasta prima forma domestica au derivat ulterior alte 4 tipuri, dintre care amintim pe Canis matris optime, care a trait in epoca bronzului si care este considerat stramosul cainilor ciobanesti actuali.
In zona muntoasa a Carpatilor, ocupatia de baza a oamenilor a fost din timpuri stravechi cresterea animalelor, indeletnicire care nu se putea realiza fara existenta cainilor ciobanesti, care sa apere turma de pradatori. Astfel s-a dezvoltat, in jurul lantului Carpatic, o rasa de caini, selectionata de catre crescatorii de animale, in special in functie de calitatile sale de lucru. Era nevoie de un caine puternic si agil, capabil sa se bata cu lupul si rasul, de un caine rapid, energic, in stare sa tina pe loc ursul sau mistretul, un caine rezistent, capabil de efort sustinut. Era nevoie de un caine cu un simt olfactiv si un auz deosebit, capabil sa simta salbaticiunea de la mare distanta, un caine care sa reactioneze rapid la cel mai mic semn. Toate aceste calitati le-a indeplinit Ciobanescul Romanesc Carpatin. Ciobanescul Carpatin este produsul incrucisarilor dintre stramosul comun al epocii de bronz si lupul de talie mare care a trait in nordul Europei.
Asemanarea cu lupul este frumos descrisa de catre Dr. G. Moldoveanu in articolul intitulat „Canele ciobanesc roman” publicat in 1937 in revista „Carpatii”. Revista „Carpatii” era o publicatie clujeana, mult apreciata, care aparea lunar, inca din 1932 si trata subiecte legate de vanatoare, pescuit si chinologie. Din articolul semnat de cunoscutul chinolog al vremii, citam: „Cainele ciobanesc carpatin este mai masiv, mai puternic si in acelasi timp, prin fire, mai apropiat de lup. Privirea si atitudinea lui, care in momente de furie au in ele ceva de fiara, se mai explica insa si prin felul sau de viata, departe de societatea omeneasca si in vesnica cearta cu jivinele dornice de pradaciuni.
Singur pastorul i-a cunoscut blandetea si i-a simtit devotamentul, curajul si voinicia. Santinela neclintita si pazitor neobosit al turmei, el nu a cautat decat prilej de recunostinta aceluia cu care a impartit codrul de mamaliga. Intre stapan si sluga s-a intretesut pe incetul acel atasament, explicabil numai intre fiintele care-si duc la un loc viata, pribegind pe aceleasi meleaguri, suferind ori bucurandu-se impreuna si simtind deopotriva fiorii acelorasi primejdii. Pentru o vorba buna, el (ciobanescul carpatin) stie iubi tot asa cum, transformat in fiara, se pravaleste cu toata furia asupra dusmanului, care-i stie indrazneala si de multe ori ii fereste potrivnicia.”

Autor: Ing. Deak Andrei Petru

Ciobănescul Românesc Carpatin, câinele naţional (II)

 

Carpatinul are un comportament asemănător cu al lupului şi în ceea ce priveşte hrănirea şi grija faţă de proprii pui. Lupii întorşi de la vânătoare îşi…

citeste mai mult

Carpatinul are un comportament asemănător cu al lupului şi în ceea ce priveşte hrănirea şi grija faţă de proprii pui. Lupii întorşi de la vânătoare îşi hrănesc puii rămaşi în vizuină prin regurgitarea hranei ingerate de către aceştia. Aceeaşi practică se poate observa la femelele de carpatin, chiar şi la cele crescute în gospodării, comportament care nu se întâlneşte la alte rase. Adaptându-se condiţiilor aspre din munte, carpatinul a devenit un câine foarte rezistent. Lupta continuă cu prădătorii a fortificat rasa. În lipsa contactului cu alte rase, carpatinul a rămas până la noi în toată puritatea sa, fiind un câine rustic, natural.
Înscrisurile referitoare la atestarea carpatinului datează din anii 1920, existând încă din acea perioadă o activitate chinologică susţinută, manifestată prin expoziţii, reviste de specialitate, încercări de a trezi interesul faţă de câinele nostru naţional. Dintre publicaţiile aniilor 30’ care acordau ample spaţii câinelui naţional se remarcă: „Revista Ştiintelor Veterinare” şi revista „Carpaţii” editată la Cluj-Napoca.
„Revista Ştiinţelor Veterinare” din februarie 1934 găzduieşte un articol dedicat câinelui ciobănesc român, semnat de către Dr. G. Rădulescu-Calafat, în care autorul vorbeşte despre câinele ciobănesc românesc ca rasă de sine stătătoare. Cităm: „Câinele nostru ciobănesc, … dacă privim cu de-amănuntul, constatăm că este un tip aparte, o rasă proprie ţării noastre, care trebuie să-şi găsească cât mai curând aprecierea meritată, reuşindu-se să se lămurească şi să se definească odată, hotărâtor, rasa câinelui ciobănesc naţional” . Autorul remarcă faptul că, până la acea dată, s-a făcut prea puţin pentru promovarea câinelui nostru ciobănesc. În afară de fam. Brătianu, Gen.Adj.Angelescu, Ing. Ştefănescu, Col. Manolescu, Băicoianu, Pass, Vines, ş.a., care au cunoscut şi apreciat calităţile şi caracterul deosebit al ciobănescului carpatin, pe care l-au selecţionat, în rest, nu s-a arătat o veritabilă solicitudine pentru rasa noastră autohtonă, din partea publicului larg sau a proprietarilor şi crescătorilor de câini din ţară. Totuşi, autorul consemnează perseverenţa şi eforturilor , pe care anumite asociaţii le depun pentru selecţia şi recunoaşterea câinelui ciobănesc naţional. Este vorba despre: „Societatea pentru Îmbunătăţirea Rasei Canine din România” fondată în 1928 şi „Asociaţia Proprietarilor de Câini de Rasă din România” fondată în 1931. Tot în anul 1928 a luat fiinţă în Cluj-Napoca „Societatea Reuniunea Regnicolară a prăsitorilor de câini din România”. Aceste asociaţii aveau înscrise în statutele lor „asigurarea bunei selecţiuni a câinelui românesc naţional”. Dorinţa recunoaşterii internaţionale a ciobănescului român este materializată prin realizarea primului proiect de standard în anul 1934, standard întocmit de către Institutul Naţional Zootehnic. Acest prim standard, prezentat integral în acelaşi articol din Revista Ştiinţelor Veterinare – februarie 1934, foarte asemănător cu Standardul actual al rasei Ciobănesc Românesc Carpatin, descrie în mod clar câinele ciobănesc român, de tip Lupoid, de culoare cenuşie. Este menţionată culoare cenuşie ca cea corectă şi se precizează că exemplarele de alte culori sau cu pete (bălţate) provin din corciri. Pe coperta revistei este prezentată fotografia unui câine ciobănesc (carpatin) care a obţinut Premiul I la a 4-a Expoziţie Canină din Bucureşti organizată în anul 1931, câine aflat în proprietatea Colonelului Manolescu. Cât priveşte calităţile ciobănescului carpatin, acel prim standard prevedea: „Câinele nostru ciobănesc indică forţă, inteligenţă, rezistenţă, înţelepciune, foarte credincios faţă de stăpân, dar agresiv faţă de străini, căci el are o deosebită plăcere de a ataca”. Cât priveşte aspectul general standardul descria ciobănescul românesc ca fiind: „De o conformaţie puternică, viguroasă, masivă, formând un tot armonic sprinten şi plin de vioiciune” . Chinologii acelor vremuri, cei ce iubeau câinele naţional, au făcut primul pas spre recunoaşterea internaţională a ciobănescului român prin elaborarea acelui proiect de standard în 1934, dar cu siguranţă nu şi-au imaginat că vor trece peste 70 de ani până când Ciobanescul Românesc Carpatin avea să fie recunoscut internaţional şi să ocupe locul binemeritat în chinologia internaţională.
Autor: Ing. Deak Andrei Petru

Ciobănescul Românesc Carpatin, “soi special” (III)

 

Denumirea de Ciobănesc Carpatin apare menţionată pentru prima dată într-un articol din revista clujeană „Carpaţii” nr.9 din 1936, intitulat „Câteva…

citeste mai mult

Denumirea de Ciobănesc Carpatin apare menţionată pentru prima dată într-un articol din revista clujeană „Carpaţii” nr.9 din 1936, intitulat „Câteva cuvinte despre Cânele Ciobănesc Carpatin”.
Cunoscutul chinolog al vremii, Mihai Moşandrei, semnatarul articolului, spunea despre ciobănescul carpatin: „În puritatea rasei acest animal nu numai că e un impunător tovarăş, prin măreaţa înfăţişare ce are în ea ceva sălbatec, dar şi prin calităţile lui de câne de straje şi atac ce sunt neîntrecute.”

„Ce am făcut totuşi până azi pentru acest soiu de ciobănesc, pe care mulţi români îl confundă cu orice câne vagabond de lăptar, ce cutreieră străzile capitalei? Trebuie să mărturisim: nimic, sau aproape nimic, cu toată generoasa şi semnificativa iniţiativă regală, cu toată vechea lui origine neaoşă românească, ce se confundă cu aceea a primilor păstori rătăcitori peste povârnişurile şi plaiurile noastre muntoase.

Am luptat noi în vreun fel să facem cunoscut undeva peste graniţe această merituoasă rasă? Am înscris noi şi am luptat pentru recunoaşterea ca soi special al ciobănescului carpatin, înaintea Federaţiei Canine Internaţionale, cu sediul la Bruxelles?”

Directorul revistei „Carpaţii”, domnul Ionel Pop, remarcă faptul că primele înscrisuri în revistele din străinătate, referitoare la ciobănescul carpatin, îi aparţin aceluiaşi Mihai Moşandrei, date scrise „după o îndelungată observare a lui (a carpatinului) în jurul stânelor, şi după migăloase colocviuri cu ciobanii.”
În rândurile articolului, autorul prezintă descrierea câinelui ciobănesc carpatin, acest păzitor al turmelor prin excelenţă, câine calm şi echilibrat, dar foarte activ, „ce iute se aprinde de un dor de luptă, la primul zgomot îndoielnic… Marea lui educaţie ancestrală e să păzească noaptea turma de fiare şi la nevoie să se repeadă la ele, cu riscul vieţii lui. În acest rol e neîntrecut!”
Prezenţa ciobănescului carpatin ca rasă este susţinută şi de invitaţia Federaţiei Chinologice Internaţionale (FCI) cu sediul în Bruxelles, adresată chinologilor români, de a participa la expoziţia mondială de la Frankfurt pe Main din 26-28 Aprilie. „Pentru a asigura caracterul mondial al acestei expoziţii, R.D.H. – Reichverband für das Deutsche Hunderwesen – doreşte ca rasele naţionale ale tuturor ţărilor să fie reprezentate prin cel puţin o pereche de câini tipici ai acestei rase. Astfel înţeleasă această expoziţie va fi o învăţătură folositoare; este în acelaşi timp pentru diferitele ţări o ocaziune excelentă de a face cunoscut şi de a pune în valoare acelea din rasele naţionale care sunt încă puţin cunoscute în străinătate…” Invitaţia FCI a fost adusă în atenţia chinologilor români de către AsociaţiaProprietarilor de Câini de Rasă din România, fiind publicată în Revista Stiinţelor Veterinare din anul 1935. Existenţa acestei invitaţii ne îndreptăţeşte să credem că Romania era conectată la activitatea chinologică internaţională, iar FCI avea cunoştinţe despre existenţa unei rase autohtone. Faptul că selecţia carpatinului a început să fie urmărită în mod ştiinţific, de către crescători, este susţinută prin înregistrarea unei canise, poate prima crescătorie de carpatini înregistrată, numită „din Stâna”, proprietarul ei fiind Bertil Hallstrom din Timişoara. Acest crescător anunţă în revista „Canis” din Timişoara, în 1937 naşterea unui cuib de ciobăneşti carpatini din părinţii: Baba din Munte şi Haiduc din Ţarcul.

Descrierea masculului Haiduc o găsim publicată în revista „Carpaţii” nr.11 din 1937, acest exemplar fiind prezentat la expoziţia organizată în Timişoara la 9-10 octombrie 1937 de către asociaţia „Canis”. Arbitrul C.A.Popescu, care a oficiat înring rasele de vânătoare, a remarcat în mod deosebit un ciobănesc carpatin despre care a spus:
„Deşi nu era de vânătoare, dar foarte interesant, un câine ciobănesc indigen, anume Haiduc, proprietatea D-lui Bertil Hallstrom, Timişoara. Acest câne împreună cu o căţea numită Baba, a fost adus de sub poalele muntelui Ţarcul (jud.Severin), de către Dl. Ing. Alex Andrei, Caransebeş, şi dăruit proprietarului actual. La expoziţie a fost numai Haiduc, Baba având căţei mici. Formând o comisiune împreună cu ceilalţi domni arbitri, am notat semnalmentele acestui câne, din care amintesc, că are o înălţime la greabăn de 65 cm, dar pare a fi mai mare, din cauza părului hirsut, ridicat pe spinare. Capul este lupoid, cu bot şi dantură foarte bine dezvoltată, urechi de lungime mijlocie, plantate în partea de sus a capului, atârnând la vale. Pieptul, spinarea, extremităţile bine formate şi puternice. Coada este purtată atârnând, atât timp cât cânele se află în stare de odihnă. În caz contrar este ridicată peste linia spinărei cu tendinţa unei strâmbări înspre stânga. Părul unicolor, gri închis, dur ca al griffonului, lung, dar mai puţin ondulat. Haiduc şi cu Baba, nu sunt două exemplare unice din ţinuturile noastre, ci fac parte pe semne din o rasă separată.”

Din această descriere deducem în mod clar că este vorba despre un exemplar de carpatin şi că selecţia carpatinului a intrat într-o nouă etapă. Iată că printre chinologii români ce achiziţionau pe „sume de poveste” câini ce poartă „pecetea străinătăţii”, există şi cei care îşi îndreaptă atenţia asupra câinelui naţional, şi astfel reuşesc să iniţieze o „prăsilă îngrijită, pentru lansarea cât mai largă a tipului curat”.

Autor: Ing. Deak Andrei Petru

Autor: Ing. Deak Andrei Petru

Supravieţuirea ciobănescului carpatin “Dragostea a fost îndeajuns” (IV)

 

După anii ’50, odată cu instaurarea comunismului, soarta ciobănescului românesc carpatin a luat o turnură…

citeste mai mult

După anii ’50, odată cu instaurarea comunismului, soarta ciobănescului românesc carpatin a luat o turnură dramatică.
Sistemul totalitarist a încercat să distrugă în mod brutal orice urmă ce aparţinea trecutului, astfel standardul din 1934 a fost înlocuit în 1981 cu un alt proiect de standard, aprobat de Ministerul Agriculturii, dar care nu era în conformitate cu realitatea şi astfel la rasa carpatin a fost introdusă totalitatea câinilor existenţi în gospodăriile oamenilor, chiar şi cei de tip molossoid.

Cu siguranţă, acei „specialişti” în chinologie din 1981, care au încercat transformarea, peste noapte, a carpatinului într-un molossoid de toate culorile, nu cunoşteau realitatea din teren şi nu vroiau să vadă înscrisurile care susţineau apartenenţa carpatinului la ramura Canis Matris Optimae – implicit la tipul Lupoid.

Sau poate, acei distrugători de tot ce era pur naţional nu cunoşteau noţiunea de rasă, pentru că dintr-o rasă nu pot face parte exemplare de mai multe tipuri. În cadrul unei populaţii de câini, care se doreşte a fi o rasă, nu se pot întâlni exemplare greoaie, cu osatură foarte puternică, cu cap masiv, avînd stopul marcat, cu bot gros sau pătrăţos, frunte bombată, etc. adică molossoide şi altele de talie mai redusă având o conformaţie puternică, dar nu greoaie, agile, cu cap lupoid, bot mai ascuţit şi frunte mai plată. Mai mult, susţinerea unei rase implică în mod nemijlocit existenţa unui standard, care descrie în mod amănunţit exemplarele din rasa respectivă. Standardul, prin însăşi denumirea sa, reprezintă ceva riguros stabilit, exact. Astfel că, un standard nu poate admite pentru o rasă, câini diferiţi ca şi conformaţie, diferiţi ca tip şi nici de exemplu câini de culoare albă având păr scurt alături de alte exemplare cu păr lung de culoare sură. Asupra apartenenţei carpatinului la tipul Lupoid a atras atenţia şi chinologul anilor ’30, domnul Mihai Moşandrei, care în articolul intitulat „Contribuţiuni la standardul rasei”, publicat în numărul 10 al revistei „Carpaţii” din 1937 sublinia: „Nu trebuie mai cu seamă să se facă confuzii între familii diferite de câini….Iată de ce nu trebuie deloc confundat,… câinele de oi carpatin cu zăvodul românesc, şi el locuind unele piscuri muntoase alături de ciobănesc. Acesta din urmă (zăvodul) însă fiind un molossoid. Câinii de rasă: Terra Nova, St.Bernard, dogi, etc., împreună cu subvarietatea câinilor de munte, în care intră câinele mare de Pirinei şi zăvodul nostru, trebuie bine deosebiţi de ciobăneştii carpatini, lupoizi. Iată de ce credem că la punctul I al standardului (rasei Ciobănesc Carpatin) n-ar fi de prisos să se adauge: tip Lupoid.” Cât priveşte noţiunea de standard, Mihai Moşandrei, în mod remarcabil, spunea: „..ceva riguros, fix, stabilit de amatori hotărâţi şi perseverenţi, cu indiscutabile calităţi de crescători, cu adâncă intuiţie a cânelui şi nelipsiţi de elementare cunoştinţe zootehnice.”

Cu toate piedicele puse de politrucii sistemului totalitarist, ciobănescul carpatin a supravieţuit peste timp, ca rasă. Unde? Acolo unde s-a păstrat dintotdeauna: în gospodăriile ciobanilor români, care i-au apreciat calităţile şi cunoscut devotamentul. Ciobanul român, care vâra oile în ţinuturile sălbatice ale munţilor Carpaţi, nu avea nevoie de un câine greoi sau de un câine moale ori leneş, aşa că a selecţionat în continuare carpatinul, câinele care şi-a dovedit capacităţile de „câne de strajă” de-a lungul veacurilor, acest câine viguros, rapid şi agil, capabil să-i apere turma de lupi. Între cioban şi câinele de care depindea întreaga-i avuţie, şi chiar însăşi existenţa lui, s-a creat o relaţie specială. Mihai Moşandrei în articolul intitulat „Începuturi chinologice” spunea atât de simplu şi frumos: „Românul, şi când spun aceasta mă gândesc fără voia mea la ţăran, a iubit din fundul vremurilor două dobitoace: pe boul lui plăvan, lângă care şi-a agonisit blidul de mălai trebuincios vieţii, atâta timp prigonită de barbari, şi pe bietul Grivei*, ce i-a apărat turma de jivine.” „Când toamna aurea cărările, sau zăpada şlefuia în marmura ei albă colţurile de deal, Neamţu, copoiul legat cu bete, îi aducea în faţa fierului ruginit, iepurele cafeniu ce trecea ca o arătare, sau dihania neagră a codrilor. Mândria noastră poate fi cu atît mai mare, cu cât aceste soiuri câneşti (carpatinul şi copoiul ardelenesc) au ajuns prin vremuri spre noi în toată puritatea rasei lor, mereu aleasă după ajutorul la lucru ce-l dădea, fără prea multe cunoştinte şi tevatură chinofilică. Dragostea a fost îndeajuns. Iată ce nu trebuie să se uite prea uşor, fiindcă ea singură a suplinit: cluburi, registre, exibiţiuni, etc.”

nota: * -numele câinelui provine de la culoarea acestuia – griv, gri, sur.

Autor: Ing. Deak Andrei Petru

Renaşterea ciobănescului românesc carpatin (V)

 

„Orice popor a căutat, dacă nu din nevoie, cel puţin din acea necesitate de satisfacere a unui orgoliu natural, să-şi păstreze, să-şi dezvolte, să-şi perfecţioneze, sau chiar să-şi …

citeste mai mult

„Orice popor a căutat, dacă nu din nevoie, cel puţin din acea necesitate de satisfacere a unui orgoliu natural, să-şi păstreze, să-şi dezvolte, să-şi perfecţioneze, sau chiar să-şi formeze una sau mai multe rase de câini naţionale.” – spunea Dr.G.Moldoveanu de la Institutul Naţional Zootehnic în numărul 6 din 1937 al revistei Carpaţii. „Câinele naţional”, „ciobănescul român”, „ciobănescul carpatin” sunt nume care au iscat dispute deosebit de aprige, adevărate războaie de opinii, aşa cum nicio altă rasă nu a avut parte.

Haosul s-a „materializat” în 1981, la Rădăuţi când, pe baza unor exemplare molossoide existente în acea zonă, se întocmeşte un proiect de standard. Acei pseudospecialişti ai regimului comunist, nefiind capabili de a face diferenţa între 2 rase, între 2 tipuri de câini, atribuie acelor câini molossoizi denumirea de carpatin. După căderea regimului comunist în Decembrie 1989, spiritul românului, încătuşat timp de 40 de ani, începe să se trezească la viaţă. Accesul la informaţie, libertatea de exprimare şi opinie au dat posibilitatea celor interesaţi să se documenteze şi să se exprime cu privire la câinele naţional. Dar tributul anilor anteriori avea să fie plătit scump.
Dintre persoanele care au avut un rol deosebit de important în promovarea şi formarea ciobănescului românesc carpatin s-a remarcat un pasionat, originar din Turda, jud. Cluj, domnul Vasile Iclenzan. Acesta, stabilindu-se la Bistriţa, o zonă cu puternică tradiţie în oierit, a căutat întâi de toate să vadă dacă în populaţia câinilor ciobăneşti, prezenţi în teren, existau exemplare care puteau să constituie o rasă. Orice rasă trebuie nemijlocit să aibă o origine, un istoric. Astfel, în necesitatea găsirii unor înscrisuri referitoare la „cânele român”, acest chinolog a căutat şi a găsit în 1994, la Biblioteca Naţională a Academiei din Bucureşti, documente, articole din ziare şi reviste, referitoare la ciobănescul carpatin. Aceste înscrisuri, la care am făcut referire şi eu în prezentările anterioare, au fost punctul de plecare în căutarea unui nucleu de selecţie care să renască rasa câinelui naţional. În acest sens, domnul Vasile Iclenzan înfiinţează în 1995 prima asociaţie care avea drept scop formarea şi promovarea raselor româneşti. Aceasta se numeşte: Fundaţia pentru câinii ciobăneşti româneşti carpatin şi mioritic, „STRĂJERII”, cu sediul în Bistriţa. Pentru găsirea unor exemplare tipice, acest om, care şi-a dedicat mare parte din viaţă carpatinului, a cutreierat ţara în lung şi-n lat. A organizat în comunele din jud. Bistriţa-Năsăud, pe valea Şieului, Ruştior, valea Budacului, Bârgău, valea Someşului etc, reuniuni pastorale ale deţinătorilor de oi şi implicit de câini ciobăneşti, din zonele respective. Astfel s-au identificat unele exemplare de carpatin, care corespundeau acelui standard din 1934, exemplare care au stat la baza formării liniilor de sânge actuale. Dintre masculii care au marcat renaşterea rasei amintesc pe: Bradu de Bârgău provenind de pe valea Mureşului, Ursu de Rebrişoara din judetul Dâmboviţa, Haiduc din zona Vatra Dornei, Vifor din Rucăr, jud. Argeş, iar dintre cei aparţinând judeţului Bistriţa-Năsăud pe: Ursu de Ruştior, Suru din Şieuţ, Bradu de Pietriş, Cindrel, Ben, etc. Sub egida fundaţiei „Străjerii” s-a organizat în 1996 un simpozion, la Casa de Cultura din mun. Bistriţa, invitaţi fiind toţi cei care aveau ceva de spus la ora respectivă despre ciobănescul românesc carpatin. La această dezbatere au fost prezente şi persoane care, în ciuda dovezilor clare care atestau apartenenţa carpatinului la tipul lupoid, susţineau contrariul.
În anul 1997, Domnul Vasile Iclenzan împreună cu med.vet. Dorin Bilegan din Bistriţa, cu domnul Petru Muntean, arbitru chinolog internaţional, şi cu un arbitru sârb Milivoje Urosevici, îşi manifestă intenţia de a constitui un organism dedicat exclusiv ciobănescului românesc carpatin. A fost un preludiu la înfiinţarea în 29 martie 1998 a Clubului Naţional al Crescătorilor de Câini de Rasă Ciobănesc Românesc Carpatin – C.N.C.C.R.C.R.C. cu sediul în Bistriţa. Suportul financiar a fost asigurat de către domnul Vasile Bodea din Bistriţa. La înfiinţarea clubului au fost prezenţi reprezentanţii asociaţiei Chinologice Române, iar în ziua următoare a fost organizată o expoziţie de carpatini cu un număr important de exemplare tipice, omogene. Cu toate acestea în expoziţiile organizate în ţară, în cadrul rasei ciobănesc carpatin se puteau vedea atît exemplare de culoare sură şi tip lupoid, cât şi exemplare bălţate de tip molossoid. Diferenţa era evidentă, iar încadrarea acestora, în aceeaşi rasă, strigătoare la cer. Lupta între cele două tabere, a fost acerbă. Crescătorii din zona Bucovinei, adepţii tipului molossoid, au avut de înfruntat perseverenţa dusă până la încrâncenare a acestui lider de opinie care este Vasile Iclenzan, neobosit susţinător al ciobănescului carpatin. A rezistat atacurilor cu înverşunarea ce ţi-o dă convingerea că adevărul va fi recunoscut pînă la urmă, că evidenţa va fi conştientizată. A trebuit să-şi păstreze speranţa chiar şi atunci când tovarăşii „de arme”, obosiţi, au renunţat să continue, atunci când unii au trădat, ba mai mult, ca să-şi mascheze mizeria l-au „autoexclus” din clubul pe care îl fondase.
În schimb au fost remarcate rezultatele muncii de selecţie riguroase pe care a condus-o, reuşind impunerea „tipului curat” şi formând la Bistriţa cu sprijinul altor deţinatori bistriţeni de carpatini a unui nucleu deosebit de important care a furnizat exemplare reprezentative crescătorilor din alte zone ale ţării. De fapt, majoritatea exemplarelor de calitate au fost produse sau provin din câinii prăsiţi de către domnul Vasile Iclenzan. Chiar şi astăzi crescătorii din ţară, în ciuda „importului” constant de carpatini de la crescătorii bistriţeni, sunt nevoiţi să apeleze la rodul muncii de selecţie a celui care ocupă şi va ocupa mereu un loc aparte în istoria Ciobănescului Carpatin.
Treptat, crescătorii bucovineni au realizat că, acei câini de tip molossoid pot constitui o altă rasă, dar la denumirea de carpatin s-a renunţat mai greu şi astfel în anul 2001, în expoziţiile organizate, cele două rase apar sub denumirile: Ciobănesc Carpatin de Bistriţa, pentru tipul corect, şi Ciobănesc Carpatin de Bucovina pentru tipul molossoid. Desigur că această situaţie periculoasă nu putea să rămână aşa şi astfel la 29 martie 2002, dată istorică, Asociaţia Chinologică Română, cu ocazia şedinţei Comisiei tehnice a A.Ch.R., convoacă toţi reprezentanţii raselor româneşti la o întrunire. Unde altundeva decât la Bistriţa! În urma discuţiilor, ca urmare a realităţii din teren, câinii de tip molossoid, bălţati, încadraţi înainte la rasa carpatin, se separă şi primesc denumirea de Ciobănesc Românesc de Bucovina. Din acel moment se poate vorbi despre trei rase româneşti: Ciobănescul Românesc Mioritic, Ciobănescul Românesc Carpatin şi Ciobănescul Românesc de Bucovina. În sfârşit era linişte. Oare?
Autor: Ing. Deak Andrei Petru

La stână cu Ciobănescul Românesc Carpatin (VI)

 

Ciobănescul Românesc Carpatin este în primul rând un câine utilitar, un câine de pază şi apărare, selecţionat de-a lungul timpului pe baza aptitudinilor sale de a însoţi turma şi de a o păzi…

citeste mai mult

Ciobănescul Românesc Carpatin este în primul rând un câine utilitar, un câine de pază şi apărare, selecţionat de-a lungul timpului pe baza aptitudinilor sale de a însoţi turma şi de a o păzi pînă la ultima suflare.

La stână se poate întâlni o mare varietate de câini care nu fac parte dintr-o rasă anume, numiţi „câini de oi”, faţă de care Ciobănescul Carpatin se deosebeşte clar din punct de vedere al aspectului, dar, şi al modului de a acţiona în teren, în lupta cu sălbătăciunile. În cele ce urmează mă voi referi la această atitudine, la calităţile şi aptitudinile carpatinului, care au făcut posibilă supravieţuirea lui pînă în zilele noastre.
Vigilenţa, tenacitatea, agerimea simţurilor, capacitatea de efort susţinut, devotamentul şi hotărîrea acestor câini le-am putut constata pe propria-mi piele în verile anilor 1988 şi 1989, când am vărat oile în Munţii Rodnei. La acea perioadă eram, de ani buni, implicat în selecţia carpatinului şi doream să verific calităţile acestor câini în munte, să văd dacă într-adevăr fac faţă cu succes fiarelor pădurii, să văd „cum merg la lup şi urs”. Aşa că mi-am luat oi şi împreună cu câţiva prieteni din Bistriţa, care aveau la rândul lor oi, am format o turmă de 350-400 de mioare, pe care am hotărît să le „vărăm” la poalele Ineului. Cei care cunosc locurile îşi dau seama ce pericol reprezintă lupul şi ursul în zona respectivă. Ciobani aveam doi, şi un „strungaş” care urma să meargă cu „sterpele”.
Baciul stânei era tetea Iustin, un om simplu şi cumpătat, de la care aveai multe de învăţat doar privindu-l. El lua deciziile importante, având experienţă în oierit, după cum spunea el singur: „Am 20 de veri la oi”. În munte am urcat cu 6 câini: Iancu, Cindrel, Fraguş, Ambruş (Arţar), Aluna şi Doina. Doina avea căţei mici, aportul ei fiind mai puţin hotărîtor, neputând însoţi turma în permanenţă. Baciul Iustin ne zicea: „În munte, dacă nu ai câini hotărâţi, toamna cobori sărac”. Mai mult, pe drumul de urcuş, ne întâlneam cu diferiţi localnici, care cunoşteau foarte bine pericolele din zonă. Se uitau la oi, la câini noştri suri, şi toţi ne spuneau acelaşi lucru: „aveţi prea puţini câini, iar la toamnă veţi coborî doar cu botele şi talăngile (clopotele)”. Aceste vorbe ne-au dat serios de gândit, dar loc de întors nu mai era. Aşa că am mers înainte şi am ajuns, în acea zonă, ruptă parcă dintr-o altă lume, cu un peisaj unic, cu iarbă de un verde crud, sănătos, ici colo pâlcuri de omăt ce se pot vedea şi în luna iulie, contrastând cu roşul sângeriu al rododendronului. Tufe de afine, întinderi de şnepeni şi ienupăr, având parcă forma unor lacuri de un verde argintiu, din care ţâşneau stâncile golaşe ale Ineului. Ne-am instalat pe o parte a pârâului „Cobăşelul”, ce brăzda în două versantul. Acest pârâu delimita păşunea noastră de a altor oieri ce veniseră din Poiana Ilvei, o localitate din judeţul Bistriţa-Năsăud. Ei îşi vărau oile în fiecare an acolo.

Acest ţinut de basm nu prevestea urgia ce avea să se abată. Ursul a venit şi ne-a încercat. Atunci am avut ocazia să văd aceşti minunaţi carpatini în acţiune. Îi vedeai cum îşi ridică botul în vânt, trag aerul cu iz de sălbăticiune pe nas şi pleacă în întâmpinarea ursului. Aici se deosebesc carpatinii de alţi câini „de oi”! Simt ursul de la distanţă şi pleacă înaintea lui, nelăsându-l să se apropie de oi. Dacă apucă să intre ursul în stână, acesta acţionează cu acea ferocitate impusă de foame, de disperarea supravieţuirii. Când se simte încolţit se dezlănţuie cu o furie de neimaginat, aruncă cu ce îi vine la mână, cu porţile de la staul, cu bolovani, chiar şi cu oaia prinsă, sau pur şi simplu vine spre tine şi rişti să te omoare. De aceea este important ca aceşti câini să-l ia „în nas” de la distanţă şi să acţioneze în echipă. Un singur câine nu poate îndepărta un urs, dar 2-3 câini, hotărâţi şi agili, îl înconjoară şi îl atacă pe rând de la spate. Carpatinii acţioneză cu un curaj deosebit şi cu dârzenie rară în această echipă de adevăraţi profesionişti. Nu e loc pentru indivizi slabi, fricoşi, greoi ori leneşi, iar o singură greşeală se plăteşte scump. Când ursul se întoarce către un câine, celălalt îl prinde. Îl hărţuiesc aşa, pînă când ursul disperat cedează şi pleacă, urmând să încerce mai târziu. În acea vară, la izvoarele „Cobăşelului”, câini şi oameni am fost testaţi, supuşi atacurilor repetate ale urşilor, de câteva ori pe noapte. Cel mai destoinic, mai rezistent avea să câştige. Câinii îşi făcuseră treaba de fiecare dată, dar epuizarea fizică a oamenilor era inevitabilă. Tetea Iustin a avut un moment când era cât pe ce să cedeze: „Nu mai pot. Noaptea tre să dau curaj la câini, ziua să fac în stână, îs la capătul puterilor.” Dar nici ursul nu încearcă la nesfârşit acolo unde vede că nu are sorţi de izbândă şi după 2 săptămâni de chin, ne-a lăsat în pace, îndreptându-şi atenţia către vecinii noştri de peste pârâu.
În decursul verii am avut parte şi de vizita unor haite de lupi, care se întâmplase să urce la acele înălţimi. Modul de a acţiona al lupilor este diferit faţă de cel al ursului, iar paguba pe care o fac la un singur atac, este mult mai mare. Dacă ursul se mulţumeşte cu una sau 2 oi, lupii în schimb omoară tot ce mişcă, ucid cu sălbăticie o oaie şi imediat trec la alta şi alta, chiar dacă nu le vor putea mânca, le ucid pe toate. De aceea este foarte importantă capacitatea carpatinului de a împiedica apropierea lupilor de stână, de oi. Mai mult lupii adoptă o strategie: unul vine cu ”minciuna”, adică atacă şi se retrage cu intenţia de a atrage câinii după el pentru ca restul haitei să poată acţiona în voie. Tactica lupiilor funcţionează poate la câinii tineri, plini de avînt, dar neexperimentaţi. Însă carpatinii noştrii îşi ştiau lecţia! Nasul lor bun nu a putut fi păcălit şi câinii s-au împărţit în câte părţi erau lupii şi nu le-au permis să acţioneze. Am văzut câinii noştri bătând chiar şi în 3 părţi diferite. După acele prime săptămâni foarte grele, vara a fost în rest tihnită pentru baciul Iustin. Mai lătrau câinii, dar deja după lătratul lor ştiai dacă este pericol sau nu, dacă bat la urs, lup sau la altceva. Când îl vizitam din când în când şi-l întrebam dacă a mai umblat „bidigania”, îmi răspundea cu tâlc: „Când străjerii sunt destoinici în cetate este linişte”. Aceste vorbe spuneau totul. Bravii noştri câini, şase la număr, dar carpatini, se dovediseră nu prea puţini, şi destoinici. Aveau să fie cunoscuţi şi admiraţi de către ciobanii din zonă: “Aştia-s surii, ăştia-s câni între câni”!

Vasile Iclenzan,
vicepreşedinte chinotehnic al Carpatin Club România

Ciobănescul românesc carpatin – străjer de nădejde(VII)

Orice prădător, fie lup ori urs, dacă vede că atacurile repetate nu au sorţi de izbândă la o anumită stână, straşnic fiind păzită de câini, se orientează spre alte turme. Acolo unde găseşte …

citeste mai mult

Orice prădător, fie lup ori urs, dacă vede că atacurile repetate nu au sorţi de izbândă la o anumită stână, straşnic fiind păzită de câini, se orientează spre alte turme. Acolo unde găseşte pază slabă, pradă revine mereu făcând pagube insemnate oierilor.După cele două săptămâni de atacuri zilnice eşuate, ursul şi-a îndreptat toată atenţia spre vecinii noştrii „Poienarii”. Aceştia aveau o turmă numeroasă, oi ale comunei Poiana Ilvei, localitate din judeţul Bistriţa-Năsăud, pe care le vărau an de an în acea zonă. Stâna lor era aşezată mai înspre izvorul Cobăşelului, pârâu ce ne despărţea păşunile, într-un loc mai îngrămădit, să-i spun, mai strâmt. Aveau o stână solidă, din bârne de lemn şi o rânduială ce se dorea a fi permanentă. Zic „se dorea” pentru că lucrurile sau dovedit altfel.

Turma lor de oi era însoţită aşa cum este firesc, de câini ciobăneşti. Aveau 15 sau 16 câini, de diferite mărimi şi culori. Aceşti câini nu aparţineau unei rase, ci pur şi simplu au fost trimişi în munte de către proprietarii oilor. Gospodarul, dacă şi-a trimis oile la vărat şi-a trimis şi câinele de acasă ca să fie cu oile, iar ciobanii şi-au luat cu ei, câinii din ogradă, ca să mănînce zerul de la stână şi nu mâncarea de acasă. Numărul mare de câini îi îndreptăţeau să spere, să creadă că stâna va fi bine păzită! Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din munte.
Ursul a atacat. De la stâna noastră auzeam strigătele ciobanilor, specifice atunci când îi vizitează „bidigania”. Vedeam cum ciobanii aprind făclii în noapte şi le aruncă pe păşune, înspre fiară. Câinii lor lătrau, dar cine ştia, putea să sesizeze faptul că acel lătrat era al unui câine mai puţin curajos şi aflat în retragere. Tetea Iustin zicea: „Auzî-i cum bat, scîncit. Să cântă, nu-s hotărîţi. Bat în stână. Nu s-o dus la el, să-l ieie de departe. Iară le strâcă…” Aşa a şi a fost. Dimineaţă, „Poienarii” au confirmat paguba produsă de urs. Foamea ursului şi frustrarea acumulată s-au dovedit biruitoare în faţa câinilor mulţi, dar mai puţin determinaţi, mai puţin hotărîţi. Iar ursul biruitor, avea să se întoarcă, noapte de noapte, iar şi iar, aducându-i la disperare pe vecinii noştrii.
Câinii lor ciobăneşti (pot să-i numesc ciobăneşti pentru că făceau paza turmei) sesizau prădătorul, lătrau la el, dar din păcate doar atât. Păzeau turma, dar nu o apărau. Nu erau compleţi! În atitudine şi caracter constă diferenţa între carpatinii noştri şi acei câini de oi. Câinii vecinilor, lătrau la urs, dar nu mergeau în întâmpinarea lui şi nici nu prindeau de el. Aveau şi „Poienarii” un câine mai tărcat, care ar fi mers la urs, dar fără sprijinul altor câini nu avea nicio şansă. Câinii lor nu au dat dovadă de acel curaj, nebunesc aproape, de acea hotărâre specifică carpatinilor. Spiritul lor de conservare le dicta să nu se expună, să stea departe de pericol. Simţeau că acel urs înseamnă moartea pentru ei. Aşa că ursul, ştiind că acei câini nu aveau ce-i face, venea să-şi ia masa zilnic. Păşteau „Poienarii” oi destule, iar pe lângă acestea aveau în grijă şi câteva vaci sterpe, juncani, boi şi chiar cai tineri, neînvăţaţi la ham.Vărarea în munte a vacilor care nu dau lapte şi a cailor se regăseşte la mai toate comunităţile care au păşune comunală. Disperarea „Poienarilor” a atins un punct critic atunci când ursul le-a doborât o vacă. I-a sărit în spate, a prins-o de greabăn şi ia rupt gâtul. Apoi cu o lovitură de gheară a spintecat-o de i-au ieşit măruntaiele. S-a hrănit din leş câteva zile la rând, la doar 500 de metri de stâna lor. Câini lătrau, doară să zică şi ei că latră , iar ursul se îndestula liniştit.

Situaţia era gravă, ciobanii se şi vedeau la întoarcere spre casă doar cu bota şi talanga, aşa că au apelat la noi. Ne-au rugat să venim, careva cu câinii noştri suri să alungăm ursul. Am chemat câinii şi ne-am dus. Când carpatinii noştrii, Cindrel şi Ambrus, au văzut ursul, au fost direct pe el. Ursul s-a ridicat în două picioare şi dădea când după un câine, când după celălalt. Ursul răgea şi se învârtea, iar câinii îl muşcau pe rând. Nu l-au slăbit nicio clipă şi astfel l-au dobândit de l-au scos prin nişte jnepeni pe cealaltă parte a muntelui. Misiunea a fost îndeplinită şi nici n câine nu a fost rănit. Tetea Iustin, tare mândru, a zis: „Ăştia îs câni hotărâţi. Io, noaptea dorm fără cizme în picioare, nu trebe să mă scol din pat să dau curaj la câni, că merg singuri şi ştiu ce au de făcut”.
Imediat după ce au lăsat ursul, carpatinii fiind încă în „turaţie maximă” au luat câinii „Poienarilor” la trântă. S-o dus Cindrel în viteză şi s-o izbit cu pieptul de cel mai mândru câine al lor. O zburat săracu câine prin aer şi când s-o ridicat de jos, o fugit schelălăind. Cindrel ăsta era câine tare, nu l-a învins niciodată niciun alt câine şi a întâlnit mulţi câini de oi la viaţa lui.
„Poienarii”, nevoiţi fiind de împrejurări, au renunţat la stâna lor „permanentă” din bârne şi s-au mutat mai aproape de noi, într-un loc mai deschis, ca să beneficieze de sprijinul „surilor” noştri. Apropierea aceasta a generat situaţii mai puţin plăcute pentru câinii de oi ai „Poienarilor”, datorită faptului că masculilor de carpatin le place să se impună în faţa altor câini. Chiar şi masculii tineri provoacă la luptă alţi masculi cu statut dominant. Chiar dacă iau bătaie la început, după o scurtă vreme iarăşi caută să obţină supremaţia. Nu vor înceta până ce nu reuşesc. Carpatinii noştrii neavând aşa activitate, mai treceau în unele dimineţi părăul ca să le amintească vecinilor cine-i mai tare. Niciunui cioban nu-i place să-i fie „mâncat” câinele lui de un altul străin, dar trebuiau să accepte situaţia, căci beneficiile erau, pe de altă parte, evidente. Mai striga la noi baciul lor, ieşind în uşa stânei cu mânecile suflecate, căci făcea caşul: „Chemaţi mă cânii, că ia, ni se pişă în stână!”. Teritoriul trebuia marcat, statutul trebuia făcut cunoscut, atât câinilor cât şi fiarelor. Mesajul era clar:
„Tinutul ăsta are străjeri de nădejde, iar dacă te avânţi, ne vei cunoaşte. Aici, pe aceste meleaguri suntem noi, ciobăneştii carpatini. Noi «Surii»! Şi suntem mereu la datorie!”

Vasile Iclenzan,
vicepreşedinte chinotehnic al Carpatin Club România

Medicul veterinar despre Ciobănescul Românesc Carpatin

 

Medicul veterinar despre Ciobănescul Românesc Carpatin
Cei care doresc să crească un Ciobănesc Românesc Carpatin trebuie să cunoască…

citeste mai mult

Medicul veterinar despre Ciobănescul Românesc Carpatin

Cei care doresc să crească un Ciobănesc Românesc Carpatin trebuie să cunoască anumite aspecte legate de creşterea şi îngrijirea acestuia. Fiind o rasă rustică, ciobănescul carpatin nu necesită măsuri de îngrijire deosebite.

Ca orice câine, în prima perioadă a vieţii, puii de carpatin trebuie să respecte programul de vaccinare şi deparazitare. După vârsta de 3 luni în general aportul de calciu din hrană nu este suficient pentru o dezvoltare armonioasă a scheletului. Acesta este momentul în care, la indicaţia medicului veterinar, trebuie să adăugăm în alimentaţie suplimente de calciu şi fosfor. În general, cei care cresc pentru prima dată un câine din această rasă, consideră greşit că administrând în hrana zilnică lapte, necesarul de calciu este complet asigurat. Fiind vorba de câini cu talie medie spre mare, cu greutate corporală destul de ridicată şi dezvoltare rapidă, este greu de asigurat aportul de microelemente doar din hrana zilnică. În plus, această rasă nu este pretenţioasă din punct de vedere al hrănirii. Carpatinul acceptă cu bucurie atât hrana specială pentru câini, din comerţ, cât şi mâncarea gătită.
Cele mai multe probleme ale exemplarelor rasei nu sunt urmarea unor defecte genetice, ci a nerespectării regulilor de hrănire şi îngrijire în perioadele incipiente ale vieţii.
Mişcarea este de asemenea foarte importantă pentru o dezvoltare armonioasă a scheletului. Lipsa mişcării poate genera defecte de aplomb, dezvoltări insuficiente ale maselor musculare, etc.
Întotdeauna când deveniţi proprietarul unui Ciobănesc Românesc Carpatin veţi avea un prieten fidel pe viaţă. Acest câine dârz, neînfricat şi deosebit de loial familiei îşi îndeplineşte perfect rolul de paznic al proprietăţii, dar şi acela de companion pentru cei apropiaţi.
Dintre cele trei rase naţionale de Ciobăneşti Româneşti, Carpatinul necesită poate cele mai puţine măsuri de îngrijire, dar în schimb oferă o prietenie deosebită.

Dr. Andrei Timen
Doctor în Medicină Veterinară