Ciobănescul românesc carpatin – străjer de nădejde(VII)

Orice prădător, fie lup ori urs, dacă vede că atacurile repetate nu au sorţi de izbândă la o anumită stână, straşnic fiind păzită de câini, se orientează spre alte turme. Acolo unde găseşte …

citeste mai mult

Orice prădător, fie lup ori urs, dacă vede că atacurile repetate nu au sorţi de izbândă la o anumită stână, straşnic fiind păzită de câini, se orientează spre alte turme. Acolo unde găseşte pază slabă, pradă revine mereu făcând pagube insemnate oierilor.După cele două săptămâni de atacuri zilnice eşuate, ursul şi-a îndreptat toată atenţia spre vecinii noştrii „Poienarii”. Aceştia aveau o turmă numeroasă, oi ale comunei Poiana Ilvei, localitate din judeţul Bistriţa-Năsăud, pe care le vărau an de an în acea zonă. Stâna lor era aşezată mai înspre izvorul Cobăşelului, pârâu ce ne despărţea păşunile, într-un loc mai îngrămădit, să-i spun, mai strâmt. Aveau o stână solidă, din bârne de lemn şi o rânduială ce se dorea a fi permanentă. Zic „se dorea” pentru că lucrurile sau dovedit altfel.

Turma lor de oi era însoţită aşa cum este firesc, de câini ciobăneşti. Aveau 15 sau 16 câini, de diferite mărimi şi culori. Aceşti câini nu aparţineau unei rase, ci pur şi simplu au fost trimişi în munte de către proprietarii oilor. Gospodarul, dacă şi-a trimis oile la vărat şi-a trimis şi câinele de acasă ca să fie cu oile, iar ciobanii şi-au luat cu ei, câinii din ogradă, ca să mănînce zerul de la stână şi nu mâncarea de acasă. Numărul mare de câini îi îndreptăţeau să spere, să creadă că stâna va fi bine păzită! Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din munte.
Ursul a atacat. De la stâna noastră auzeam strigătele ciobanilor, specifice atunci când îi vizitează „bidigania”. Vedeam cum ciobanii aprind făclii în noapte şi le aruncă pe păşune, înspre fiară. Câinii lor lătrau, dar cine ştia, putea să sesizeze faptul că acel lătrat era al unui câine mai puţin curajos şi aflat în retragere. Tetea Iustin zicea: „Auzî-i cum bat, scîncit. Să cântă, nu-s hotărîţi. Bat în stână. Nu s-o dus la el, să-l ieie de departe. Iară le strâcă…” Aşa a şi a fost. Dimineaţă, „Poienarii” au confirmat paguba produsă de urs. Foamea ursului şi frustrarea acumulată s-au dovedit biruitoare în faţa câinilor mulţi, dar mai puţin determinaţi, mai puţin hotărîţi. Iar ursul biruitor, avea să se întoarcă, noapte de noapte, iar şi iar, aducându-i la disperare pe vecinii noştrii.
Câinii lor ciobăneşti (pot să-i numesc ciobăneşti pentru că făceau paza turmei) sesizau prădătorul, lătrau la el, dar din păcate doar atât. Păzeau turma, dar nu o apărau. Nu erau compleţi! În atitudine şi caracter constă diferenţa între carpatinii noştri şi acei câini de oi. Câinii vecinilor, lătrau la urs, dar nu mergeau în întâmpinarea lui şi nici nu prindeau de el. Aveau şi „Poienarii” un câine mai tărcat, care ar fi mers la urs, dar fără sprijinul altor câini nu avea nicio şansă. Câinii lor nu au dat dovadă de acel curaj, nebunesc aproape, de acea hotărâre specifică carpatinilor. Spiritul lor de conservare le dicta să nu se expună, să stea departe de pericol. Simţeau că acel urs înseamnă moartea pentru ei. Aşa că ursul, ştiind că acei câini nu aveau ce-i face, venea să-şi ia masa zilnic. Păşteau „Poienarii” oi destule, iar pe lângă acestea aveau în grijă şi câteva vaci sterpe, juncani, boi şi chiar cai tineri, neînvăţaţi la ham.Vărarea în munte a vacilor care nu dau lapte şi a cailor se regăseşte la mai toate comunităţile care au păşune comunală. Disperarea „Poienarilor” a atins un punct critic atunci când ursul le-a doborât o vacă. I-a sărit în spate, a prins-o de greabăn şi ia rupt gâtul. Apoi cu o lovitură de gheară a spintecat-o de i-au ieşit măruntaiele. S-a hrănit din leş câteva zile la rând, la doar 500 de metri de stâna lor. Câini lătrau, doară să zică şi ei că latră , iar ursul se îndestula liniştit.

Situaţia era gravă, ciobanii se şi vedeau la întoarcere spre casă doar cu bota şi talanga, aşa că au apelat la noi. Ne-au rugat să venim, careva cu câinii noştri suri să alungăm ursul. Am chemat câinii şi ne-am dus. Când carpatinii noştrii, Cindrel şi Ambrus, au văzut ursul, au fost direct pe el. Ursul s-a ridicat în două picioare şi dădea când după un câine, când după celălalt. Ursul răgea şi se învârtea, iar câinii îl muşcau pe rând. Nu l-au slăbit nicio clipă şi astfel l-au dobândit de l-au scos prin nişte jnepeni pe cealaltă parte a muntelui. Misiunea a fost îndeplinită şi nici n câine nu a fost rănit. Tetea Iustin, tare mândru, a zis: „Ăştia îs câni hotărâţi. Io, noaptea dorm fără cizme în picioare, nu trebe să mă scol din pat să dau curaj la câni, că merg singuri şi ştiu ce au de făcut”.
Imediat după ce au lăsat ursul, carpatinii fiind încă în „turaţie maximă” au luat câinii „Poienarilor” la trântă. S-o dus Cindrel în viteză şi s-o izbit cu pieptul de cel mai mândru câine al lor. O zburat săracu câine prin aer şi când s-o ridicat de jos, o fugit schelălăind. Cindrel ăsta era câine tare, nu l-a învins niciodată niciun alt câine şi a întâlnit mulţi câini de oi la viaţa lui.
„Poienarii”, nevoiţi fiind de împrejurări, au renunţat la stâna lor „permanentă” din bârne şi s-au mutat mai aproape de noi, într-un loc mai deschis, ca să beneficieze de sprijinul „surilor” noştri. Apropierea aceasta a generat situaţii mai puţin plăcute pentru câinii de oi ai „Poienarilor”, datorită faptului că masculilor de carpatin le place să se impună în faţa altor câini. Chiar şi masculii tineri provoacă la luptă alţi masculi cu statut dominant. Chiar dacă iau bătaie la început, după o scurtă vreme iarăşi caută să obţină supremaţia. Nu vor înceta până ce nu reuşesc. Carpatinii noştrii neavând aşa activitate, mai treceau în unele dimineţi părăul ca să le amintească vecinilor cine-i mai tare. Niciunui cioban nu-i place să-i fie „mâncat” câinele lui de un altul străin, dar trebuiau să accepte situaţia, căci beneficiile erau, pe de altă parte, evidente. Mai striga la noi baciul lor, ieşind în uşa stânei cu mânecile suflecate, căci făcea caşul: „Chemaţi mă cânii, că ia, ni se pişă în stână!”. Teritoriul trebuia marcat, statutul trebuia făcut cunoscut, atât câinilor cât şi fiarelor. Mesajul era clar:
„Tinutul ăsta are străjeri de nădejde, iar dacă te avânţi, ne vei cunoaşte. Aici, pe aceste meleaguri suntem noi, ciobăneştii carpatini. Noi «Surii»! Şi suntem mereu la datorie!”

Vasile Iclenzan,
vicepreşedinte chinotehnic al Carpatin Club România

Medicul veterinar despre Ciobănescul Românesc Carpatin

 

Medicul veterinar despre Ciobănescul Românesc Carpatin
Cei care doresc să crească un Ciobănesc Românesc Carpatin trebuie să cunoască…

citeste mai mult

Medicul veterinar despre Ciobănescul Românesc Carpatin

Cei care doresc să crească un Ciobănesc Românesc Carpatin trebuie să cunoască anumite aspecte legate de creşterea şi îngrijirea acestuia. Fiind o rasă rustică, ciobănescul carpatin nu necesită măsuri de îngrijire deosebite.

Ca orice câine, în prima perioadă a vieţii, puii de carpatin trebuie să respecte programul de vaccinare şi deparazitare. După vârsta de 3 luni în general aportul de calciu din hrană nu este suficient pentru o dezvoltare armonioasă a scheletului. Acesta este momentul în care, la indicaţia medicului veterinar, trebuie să adăugăm în alimentaţie suplimente de calciu şi fosfor. În general, cei care cresc pentru prima dată un câine din această rasă, consideră greşit că administrând în hrana zilnică lapte, necesarul de calciu este complet asigurat. Fiind vorba de câini cu talie medie spre mare, cu greutate corporală destul de ridicată şi dezvoltare rapidă, este greu de asigurat aportul de microelemente doar din hrana zilnică. În plus, această rasă nu este pretenţioasă din punct de vedere al hrănirii. Carpatinul acceptă cu bucurie atât hrana specială pentru câini, din comerţ, cât şi mâncarea gătită.
Cele mai multe probleme ale exemplarelor rasei nu sunt urmarea unor defecte genetice, ci a nerespectării regulilor de hrănire şi îngrijire în perioadele incipiente ale vieţii.
Mişcarea este de asemenea foarte importantă pentru o dezvoltare armonioasă a scheletului. Lipsa mişcării poate genera defecte de aplomb, dezvoltări insuficiente ale maselor musculare, etc.
Întotdeauna când deveniţi proprietarul unui Ciobănesc Românesc Carpatin veţi avea un prieten fidel pe viaţă. Acest câine dârz, neînfricat şi deosebit de loial familiei îşi îndeplineşte perfect rolul de paznic al proprietăţii, dar şi acela de companion pentru cei apropiaţi.
Dintre cele trei rase naţionale de Ciobăneşti Româneşti, Carpatinul necesită poate cele mai puţine măsuri de îngrijire, dar în schimb oferă o prietenie deosebită.

Dr. Andrei Timen
Doctor în Medicină Veterinară

La stână cu Ciobănescul Românesc Carpatin (VI)

 

Ciobănescul Românesc Carpatin este în primul rând un câine utilitar, un câine de pază şi apărare, selecţionat de-a lungul timpului pe baza aptitudinilor sale de a însoţi turma şi de a o păzi…

citeste mai mult

Ciobănescul Românesc Carpatin este în primul rând un câine utilitar, un câine de pază şi apărare, selecţionat de-a lungul timpului pe baza aptitudinilor sale de a însoţi turma şi de a o păzi pînă la ultima suflare.

La stână se poate întâlni o mare varietate de câini care nu fac parte dintr-o rasă anume, numiţi „câini de oi”, faţă de care Ciobănescul Carpatin se deosebeşte clar din punct de vedere al aspectului, dar, şi al modului de a acţiona în teren, în lupta cu sălbătăciunile. În cele ce urmează mă voi referi la această atitudine, la calităţile şi aptitudinile carpatinului, care au făcut posibilă supravieţuirea lui pînă în zilele noastre.
Vigilenţa, tenacitatea, agerimea simţurilor, capacitatea de efort susţinut, devotamentul şi hotărîrea acestor câini le-am putut constata pe propria-mi piele în verile anilor 1988 şi 1989, când am vărat oile în Munţii Rodnei. La acea perioadă eram, de ani buni, implicat în selecţia carpatinului şi doream să verific calităţile acestor câini în munte, să văd dacă într-adevăr fac faţă cu succes fiarelor pădurii, să văd „cum merg la lup şi urs”. Aşa că mi-am luat oi şi împreună cu câţiva prieteni din Bistriţa, care aveau la rândul lor oi, am format o turmă de 350-400 de mioare, pe care am hotărît să le „vărăm” la poalele Ineului. Cei care cunosc locurile îşi dau seama ce pericol reprezintă lupul şi ursul în zona respectivă. Ciobani aveam doi, şi un „strungaş” care urma să meargă cu „sterpele”.
Baciul stânei era tetea Iustin, un om simplu şi cumpătat, de la care aveai multe de învăţat doar privindu-l. El lua deciziile importante, având experienţă în oierit, după cum spunea el singur: „Am 20 de veri la oi”. În munte am urcat cu 6 câini: Iancu, Cindrel, Fraguş, Ambruş (Arţar), Aluna şi Doina. Doina avea căţei mici, aportul ei fiind mai puţin hotărîtor, neputând însoţi turma în permanenţă. Baciul Iustin ne zicea: „În munte, dacă nu ai câini hotărâţi, toamna cobori sărac”. Mai mult, pe drumul de urcuş, ne întâlneam cu diferiţi localnici, care cunoşteau foarte bine pericolele din zonă. Se uitau la oi, la câini noştri suri, şi toţi ne spuneau acelaşi lucru: „aveţi prea puţini câini, iar la toamnă veţi coborî doar cu botele şi talăngile (clopotele)”. Aceste vorbe ne-au dat serios de gândit, dar loc de întors nu mai era. Aşa că am mers înainte şi am ajuns, în acea zonă, ruptă parcă dintr-o altă lume, cu un peisaj unic, cu iarbă de un verde crud, sănătos, ici colo pâlcuri de omăt ce se pot vedea şi în luna iulie, contrastând cu roşul sângeriu al rododendronului. Tufe de afine, întinderi de şnepeni şi ienupăr, având parcă forma unor lacuri de un verde argintiu, din care ţâşneau stâncile golaşe ale Ineului. Ne-am instalat pe o parte a pârâului „Cobăşelul”, ce brăzda în două versantul. Acest pârâu delimita păşunea noastră de a altor oieri ce veniseră din Poiana Ilvei, o localitate din judeţul Bistriţa-Năsăud. Ei îşi vărau oile în fiecare an acolo.

Acest ţinut de basm nu prevestea urgia ce avea să se abată. Ursul a venit şi ne-a încercat. Atunci am avut ocazia să văd aceşti minunaţi carpatini în acţiune. Îi vedeai cum îşi ridică botul în vânt, trag aerul cu iz de sălbăticiune pe nas şi pleacă în întâmpinarea ursului. Aici se deosebesc carpatinii de alţi câini „de oi”! Simt ursul de la distanţă şi pleacă înaintea lui, nelăsându-l să se apropie de oi. Dacă apucă să intre ursul în stână, acesta acţionează cu acea ferocitate impusă de foame, de disperarea supravieţuirii. Când se simte încolţit se dezlănţuie cu o furie de neimaginat, aruncă cu ce îi vine la mână, cu porţile de la staul, cu bolovani, chiar şi cu oaia prinsă, sau pur şi simplu vine spre tine şi rişti să te omoare. De aceea este important ca aceşti câini să-l ia „în nas” de la distanţă şi să acţioneze în echipă. Un singur câine nu poate îndepărta un urs, dar 2-3 câini, hotărâţi şi agili, îl înconjoară şi îl atacă pe rând de la spate. Carpatinii acţioneză cu un curaj deosebit şi cu dârzenie rară în această echipă de adevăraţi profesionişti. Nu e loc pentru indivizi slabi, fricoşi, greoi ori leneşi, iar o singură greşeală se plăteşte scump. Când ursul se întoarce către un câine, celălalt îl prinde. Îl hărţuiesc aşa, pînă când ursul disperat cedează şi pleacă, urmând să încerce mai târziu. În acea vară, la izvoarele „Cobăşelului”, câini şi oameni am fost testaţi, supuşi atacurilor repetate ale urşilor, de câteva ori pe noapte. Cel mai destoinic, mai rezistent avea să câştige. Câinii îşi făcuseră treaba de fiecare dată, dar epuizarea fizică a oamenilor era inevitabilă. Tetea Iustin a avut un moment când era cât pe ce să cedeze: „Nu mai pot. Noaptea tre să dau curaj la câini, ziua să fac în stână, îs la capătul puterilor.” Dar nici ursul nu încearcă la nesfârşit acolo unde vede că nu are sorţi de izbândă şi după 2 săptămâni de chin, ne-a lăsat în pace, îndreptându-şi atenţia către vecinii noştri de peste pârâu.
În decursul verii am avut parte şi de vizita unor haite de lupi, care se întâmplase să urce la acele înălţimi. Modul de a acţiona al lupilor este diferit faţă de cel al ursului, iar paguba pe care o fac la un singur atac, este mult mai mare. Dacă ursul se mulţumeşte cu una sau 2 oi, lupii în schimb omoară tot ce mişcă, ucid cu sălbăticie o oaie şi imediat trec la alta şi alta, chiar dacă nu le vor putea mânca, le ucid pe toate. De aceea este foarte importantă capacitatea carpatinului de a împiedica apropierea lupilor de stână, de oi. Mai mult lupii adoptă o strategie: unul vine cu ”minciuna”, adică atacă şi se retrage cu intenţia de a atrage câinii după el pentru ca restul haitei să poată acţiona în voie. Tactica lupiilor funcţionează poate la câinii tineri, plini de avînt, dar neexperimentaţi. Însă carpatinii noştrii îşi ştiau lecţia! Nasul lor bun nu a putut fi păcălit şi câinii s-au împărţit în câte părţi erau lupii şi nu le-au permis să acţioneze. Am văzut câinii noştri bătând chiar şi în 3 părţi diferite. După acele prime săptămâni foarte grele, vara a fost în rest tihnită pentru baciul Iustin. Mai lătrau câinii, dar deja după lătratul lor ştiai dacă este pericol sau nu, dacă bat la urs, lup sau la altceva. Când îl vizitam din când în când şi-l întrebam dacă a mai umblat „bidigania”, îmi răspundea cu tâlc: „Când străjerii sunt destoinici în cetate este linişte”. Aceste vorbe spuneau totul. Bravii noştri câini, şase la număr, dar carpatini, se dovediseră nu prea puţini, şi destoinici. Aveau să fie cunoscuţi şi admiraţi de către ciobanii din zonă: “Aştia-s surii, ăştia-s câni între câni”!

Vasile Iclenzan,
vicepreşedinte chinotehnic al Carpatin Club România